Am abandonat iluziile în verdele pal al unui stejar,
Am închis ușa în fața verbului "a visa",
Și am lăsat să respire pasărea,
Desenată cu un ciob de cărbune
Pe peretele scrobit de vise uitate.
Zi de zi mă îndoiesc de dimineți splendide,
De mersul stîngaci al melcilor,
De țipătul sărat al cerbilor
Și-mi țin ochiul umed în mînă.
De la atîta tăcere,refuză să vorbească,
Durerea inimii de sub genunchiul drept.
Iar de la atîta așteptare mi s-a închis,
Ochiul umed,ce așteaptă să îi ștergi lacrima.
Fără tine,liniștea are gustul sărat
Al unei nopți furișate sub vlăstarul viței-de vie,
Al unui vin vechi,mult prea vechi
Sorbit îndelung la micul dejun,
Înconjurat de priviri decupate din presă.
Îmi e atît de dor să mă trezesc fără trup,
Iar sufletul sa-mi fie înconjurat de brațele tale.
Cu gîndurile aranjate pe pervaz
Ca într-o odă cu miros de albastru,
Am răstignit durerea,
Pe dealul abrupt al iubirii noastre.
Ea va muri arsă în cenușă,în mare
Pînă cînd,un pescăruș,nu o va pescui
Pentru a o îngropa în nisipul putred de vreme,
Spre a nu renaște,vreodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu